tată pentru fiica ta

Dezamăgită că republicanul Scott Brown a câştigat în urmă cu şase zile statul Massachusetts pentru Senat (postul fusese, până la deces, al lui Ted Kennedy aproape 50 de ani) m-am decis să mă "depărtez" de politica americană.
Nici una, nici alta, în navigarea pe net, am găsit o melodie (pe care o dedic tatălui meu) foarte amuzantă şi o carte (cartea nu e cu dedicaţie pentru tata, el a fost şi este un tată "de comitet") :))) în acelaşi "ton".

Uimitor!!! Se întâmplă la Senat

este vorba de cel american.
Un senator, Robert Byrd, deplânge, în mod sincer, dispariţia unui coleg şi prieten, anume, senatorul Ted Kennedy, în plen.
Filmuleţul acesta m-a făcut să îmi dau seama că, probabil, şi lacrimile fac parte din maturitatea politică a unui popor şi a unor politicieni.
Eu cred că este emoţionant momentul...

PS: Ted Kennedy, a decedat în luna august a anului trecut. În urmă cu două zile am găsit filmuleţul pe net.

ard în flăcări violete

1. Fabulaţie
Simt cum, atunci când merg în unele locuri sunt secătuită de energie. Pur şi simplu mintea şi corpul nu mă mai ascultă.
În mod normal nu port aproape niciodată culoarea violet. Nu-mi place! Ăsta să fie motivul pentru care sunt "secătuită"?
Am unele contradicţii, discuţii etc. cu duşmani. Vă pot mărturisi că violetul este purtat de adversari... asta ca să vă daţi seama ce greu poate să îmi fie uneori:) şi totuşi rezist!:)
2. Realitate
De la discuţia pornită imediat după alegeri de dl. Hrbenciuc, şi până la faptul că dl-ui C. Antonescu i se "alambica" limba în gură pe perioada campaniei electorale, trecând, evident, prin mărturisirile stupefiante ale familiei Geoană, EU m-am săturat de povestea cu: Flacăra Violet, cu parapsihologul lui Băsescu şi de cea cu "sugerea" energiei adversarilor pre;edintelui din campanie.
Mă amuză în acceaşi măsură în care mă şi enervează poveştile acestea.
Preluarea poveştii "Flacăra" la emisiuni de divertisment merge, însă ca leit-motiv al dezbaterilor politice din cadrul televiziunilor de ştiri este p-a-t-e-t-i-c!
Nimic nu mă mai miră după ceea ce am văzut în campanie, doar că simt încă zbaterea neapărată în a face din ţânţar, armăsar şi de a induce publicului o anumită percepţie bazată exclusiv pe speculaţii, care, desigur, au o singură direcţie.
În viaţă, în general, e greu să pierzi orice competiţie, sunt unii, însă, care atunci când pierd nici nu îşi asumă eşecul, încercând doar manevre de învinovăţire a flăcărilor, zeilor, zmeilor, vrăjilor, incantaţilor etc.
Oare, putem mai jos?... Mă întreb şi eu...
Mesajul ar fi: reveniţi-vă, în fire, dragi, obsedaţi de esoterism, ocultismul vegehează asupra voastră :)

educaţi nu instruiţi

Faza I: Trecutul
Aseară am urmărit un film mai mult decât emoţinant-, "Drumul spre paradis", un film despre simfonia curajului, cum este caracterizat de cineaşti.
După ce cad în mâinile japonezilor, un grup de femei, reuşesc să supravieţuiască în lagărele de concentrare prin crearea unui cor.
Aflate în situaţii critice, muzica le uneşte pe aceste femei şi le face să spere că vor reuşi să scape din infernul războiului. Ideea e că nicio altă ocupaţie nu le putea face să treacă mai uşor peste situaţia în care se aflu decât muzica. Prin muzică erau egale, erau puternice...
Faza II: Prezentul
În aceste zile iarăşi se vorbeşte despre reforma în eduaţie. "Vrem să fie", "putem să facem," "ne dorim", "încercă" etc. acestea sunt atributele pentru reformă.
"Vrem să ne instruim copiii" -sună bine- dar de ce nu vrem să ne educăm copiii? Instrucţie se face şi în armată, educţie însă se face doar în familie şi la şcoală. Făcând o extrapolare a subiectului, dacă ar fi să mă gândesc că femeile din "Drumul spre paradis" erau instruite, s-ar fi apucat de făcut integrale şi derivări matematice, dar din fericire erau femei educate şi s-au apucat să facă un cor al speranţei.
Când am fost în şcoală materile erau, uneori, precum o mâncare grea la stomac. Am fost la profil real în liceu (chimie-biologie) nu făceam muzică, deci ipotetic, dacă ar fi fost să fiu precum femeile din filmul de care vă povestesc, eu probabil aşi fi făcut în minte reacţii chimice s-au mă gândeam la aparatul digestiv al păsărilor :D.
Faza III: Viitorul
Concluzia spre care mă îndrept, este legată de faptul că orice s-ar întâmpla parcă materiile umaniste nu trebuie renegate şi date la coşul de gunoi. Literatura, oratoria, dicţia, istoria, geografia, muzica, arta ar trebui să fie mai în centrul atenţiei. Sigur că, nu exclud materile din trunchiul real, însă o combinaţie real-uman mi se pare ideală.
În acest moment, mi se pare că şcoala formează oameni cu foarte puţine abilităţi intelectual-sufleteşti dar îl încarcă cu multe informaţii inutile.

ultima descoperire

muzicală :)

REGELE

LA MULŢI ANI, dragi cititori de MIHAELA :)!!!

Prima postare pe blog în 2010, dar o să scriu despre lucruri din 2009:))
Pe scurt, în preajma Crăciunului am vizitat Familia Regală la Săvârşin, fiind invitaţi la un colind (un grup). Cred că, întâlnirea cu Regele a fost una dintre cele mai puternice emoţii ale anului trecut:))
Când m-am trezit faţă în faţă cu Majestăţile Lor, nu mai ştiam nici cum mă cheamă:D
De ce atâtea emoţii? Pentru că, personal, am respect pentru ceea ce a însemnat în istoria acestui popor perioada monarhică şi Familia Regală şi pentru că cel mai mare român, din punctul meu de vedere, este un neamţ. Pe de altă parte , ca un licenţiat în istorie, am citit atât de mult despre personalităţi ca Regele Mihai I, încât, când l-am avut în faţă mi s-a părut că... nu e adevărat!!
La castelul de la Săvârşin, am dat peste un Rege şi o Regină mult mai dinamici decât la tv, foarte simpatici, cu un aer jovial şi chiar glumeţ.
Orice s-ar spune, modestia şi buna-creştere sunt depistabile de la distanţă şi peste veacuri.
PS: îi mulţumesc bunicii mele pentru toate poveştile copilăriei, care aveau ca personaj un rege tânăr şi frumos numit Mihai :)) (bunica-mea a fost mai tare la vremea ei decât Wikipedia :)))