Aud la radio o ştire, în mod automat dau mai tare aparatul. La unul dintre posturile naţionale pe care le ascult, crainica anunţa moartea lui Mihai Chiţac. Cumva, parcă ţinînd de o tragedie greacă, fostul general moare cu doar trei zile înainte de a fi împlinit vârsta de 82 de ani.
Revoluţia m-a prins la o vârstă mult prea fragedă pentru a înţelege, la acel moment, ce se întâmplă în jurul meu. Peste ani destinul m-a îndreptat spre studiul istoriei, o experienţă care a durat mai bine de şase ani, şi în care preocuparea mea a fost legată doar de acest domeniu.
Revenind la Mihai Chiţac, avem acumulate, ca şi în cazul lui Victor Stănculescu, un alt general al revoluţiei, o sinteză de fapte şi verdicte. Verdictele, în cazul lui Chiţac, sunt pe măsura unor fapte considerate atât din punct de vedere moral cât şi legal reprobabile.
Momentul de la Timişoara din timpul Revoluţiei, în care generalul Chiţac alături de alţi generali, inclusiv Stănculescu, au fost trimişi de Ceauşescu să reprime evenimentele de-acolo, este punctul culminant al destinului ce va urma pentru Mihai Chiţac. În urma deciziilor şi acţiunilor, contestate ulterior ale acestuia, a urmat o degradare militară până la gradul de soldat şi o condamnare de 15 ani.
Procesele şi recursurile fostului general au durat ani şi ani. Se aştepta, mai ales, din partea victimelor dreptatea. La vârsta de 80 de ani, Chiţac ajunge să calce pragul închisorii, dar între timp trecuseră două decenii de la Revoluţie.
În mod evident, nu mai era personajul de pe vremuri. Timpul trecuse, iar vârsta înaintată adusese pentru fostul comandant al Trupelor Chimice chinurile unor boli cronice.
”Vălul de ceaţă” din jurul dosarului Revoluţiei, necunoaşterea adevăraţilor responsabili ai masacrului din decembrie ’89, condamnările unor prezumtivi călăi care devin posibile victime, face ca, la final, să crezi că dreptatea se află, undeva, în ceruri.
