La două decenii de la căderea comunismului în România, sunt totuşi o mulţime de ”fiinţe triste”. Tristeţea acestor fiinţe este copleşitoare pentru ei şi chinuitoare pentru mine. Vă întrebaţi, probabil, de ce? Deoarece, aceste fiinţe mulţumesc comunismului!!.
Din nefericire, precum putem foarte simplu constata, uriaşele aşteptări faţă de societatea de după 1989, au devenit uneori evidente eşecuri. Nu o să ma lansez aici într-o analiză a motivelor şi cauzelor acestui lucru. Voi încerca să mă axez pe un alt tip de abordare, şi anume, cea legată de plângerea ad-litteram a vechii orânduiri (cea comunistă).
Dezamăgiţi şi frustraţi, marginali sau marginalizaţi, unii cetăţeni sunt tot mai agasaţi (obosiţi) de prezent, şi prin urmare, refugiaţi într-o lume complet utopică, încep să mulţumească comunismului. Atitudinea asta am observat-o atât în discuţii din plan privat cât şi în spaţiul public. Oamenii mulţumesc regimului interzis pentru lucrurile concrete care existau în viaţa lor înainte, precum, apartamentul sau postul sigur, până la pensionare, obţinut de la stat prin repartiţie.
Acum, într-adevăr, locuinţele sunt la preţuri europene (mii şi milioane de euro), iar repartiţiile nu mai există. Dar se merită sacrificiul? O casă pentru o laşitate şi un serviciu pentru o trădare?
Uneori, în momentele depresive ale societăţii, care te fac şi pe tine ca individ să devi depresiv, începem să purtăm doliu pentru/după communism. Brusc, apoi, îţi dai seama că cei ce mulţumesc comunismului pentru faptul că i-a făcut oameni, nemulţumesc practic sistemul democratic, pe care, evident, nu îl prea înţeleg, că doar: ”La ce e bună democraţia”?
Oare cine greşeşte, asta în cazul în care greşeşte cineva?
În mod absolut, siguranţa şi stabilitatea politică ori economică sunt necesare într-un stat de drept, dar tu, ca cetăţean, prin atitudiea de gratulare a comunismului, nu faci decât să sporeşti insecuritatea şi instabilitatea sistemului!
Habar nu am de ce ne-am aşteptat toţi, ca după 1989 lucrurile să decurgă uşor, lin, chiar de la sine? Am stăbătut aproape o jumătate de veac de sistem comunism, sistem care ne-a degradat…atât de rău! Ca noutate, pentru unii acum, de exemplu, ar fi faptul că în democraţie nu funcţionează ”planul cincinal” ci un ”plan secular”, deci, trebuie să fim extrem de atenţi cu viitorul îndepărtat. Celebrul muncitor stahanovist e depăşit de cel workaholic doar pentru simplul motiv că îţi poţi permite dreptul de a fi dependent, de orice.
Putem alege şi ăsta este lucrul cel mai important.
Personal, eu mulţumesc democraţiei şi în primul rând îi mulţumesc pentru faptul că mă simt, gândesc şi sunt liberă de orice fel de încorsetări. Cât despre cei care mulţumesc comunismului, ar trebui să fie la fel de voluntari în mulţumiri, şi în ceea ce privesc caracteristicile de bază ale vechiului sistem- frica, frustrarea, dezamăgirea, umilinţa, violenţa, tortura, durerea etc..
"Să mulţumim comunismului pentru apartamentul de la etajul patru, pentru locul de muncă din fabrică, pentru stagiul militar obligatoriu, pentru faptul că l-am desfiinţat pe Dumnezeu (fiecare nomenclaturis e un (D)zeu). Mai mulţumim pentru faptul că mă pot uita la televizor pe două canale, în care apar tot EI, şi asta doar când e curent. Mai mulţumesc comunismului pentru frigul din locuinţă, pentru cozile interminabile de la alimentele raţionalizate în ultimul timp (dar e bine, doar în ultimul timp), pentru porţia de sapă de la colectiv, şi pentru celălalt membru al familiei noastre, securistul cu ochi albaştrii.
De asemenea, mai mulţumesc comunismului pentru toate femeile care au fost silite să avorteze într-o vreme în care nu era permis acest lucru, iar „condiţiile de vis”, în care făceau această faptă, erau chiar abjecte şi duceau la ” n” decese. Îi mai muţumesc comunismului pentru toţi intelectualii morţi în închisori, în care aveau drept prieteni şobolanii şi paianjenii, pentru familiile destrămate, pentru necazul mamelor şi pentru lacrimile copiilor.
Gratitudine maximă comunismului pentru Cântarea României, pentru anchete în miez de noapte, izolări, deportări, naţionalizări, pentru că aţi distrus spiritul interbelic, pentru reeducări, pentru studenţii omorâţi, pentru faptul că i-aţi demascat pe, aşa-zişi, exploatatori şi moşieri.
Doamne, dar pentru câte lucruri trebuie să mulţumim comunismului?! Dar stai, Doamne, tu de fapt nu exişti. Pentru comunişti există doar Marii Înţelepţi: Marx, Eangels, Lenin, Stalin şi Ceauşescu. Uf, ce gafă monumentală era să fac, poate în noaptea asta ajung la Sighet, Aiud ori Ploieşti"!
Cel mai important lucru e acela că, trebuie să mulţumim comunismului, deoarece, totuşi greu, sa dus. Ştiu, unu’ ca Iliescu, nici acum nu e resemnat!. Şi mai mult, decât atât, (se)duce în continuare! Iar restul e deja istorie...
PS: Acest text chiar nu a fost scris ca un pamflet, aşa că, luaţi-l ca atare!
Text scris la 23 iulie 2007
Din nefericire, precum putem foarte simplu constata, uriaşele aşteptări faţă de societatea de după 1989, au devenit uneori evidente eşecuri. Nu o să ma lansez aici într-o analiză a motivelor şi cauzelor acestui lucru. Voi încerca să mă axez pe un alt tip de abordare, şi anume, cea legată de plângerea ad-litteram a vechii orânduiri (cea comunistă).
Dezamăgiţi şi frustraţi, marginali sau marginalizaţi, unii cetăţeni sunt tot mai agasaţi (obosiţi) de prezent, şi prin urmare, refugiaţi într-o lume complet utopică, încep să mulţumească comunismului. Atitudinea asta am observat-o atât în discuţii din plan privat cât şi în spaţiul public. Oamenii mulţumesc regimului interzis pentru lucrurile concrete care existau în viaţa lor înainte, precum, apartamentul sau postul sigur, până la pensionare, obţinut de la stat prin repartiţie.
Acum, într-adevăr, locuinţele sunt la preţuri europene (mii şi milioane de euro), iar repartiţiile nu mai există. Dar se merită sacrificiul? O casă pentru o laşitate şi un serviciu pentru o trădare?
Uneori, în momentele depresive ale societăţii, care te fac şi pe tine ca individ să devi depresiv, începem să purtăm doliu pentru/după communism. Brusc, apoi, îţi dai seama că cei ce mulţumesc comunismului pentru faptul că i-a făcut oameni, nemulţumesc practic sistemul democratic, pe care, evident, nu îl prea înţeleg, că doar: ”La ce e bună democraţia”?
Oare cine greşeşte, asta în cazul în care greşeşte cineva?
În mod absolut, siguranţa şi stabilitatea politică ori economică sunt necesare într-un stat de drept, dar tu, ca cetăţean, prin atitudiea de gratulare a comunismului, nu faci decât să sporeşti insecuritatea şi instabilitatea sistemului!
Habar nu am de ce ne-am aşteptat toţi, ca după 1989 lucrurile să decurgă uşor, lin, chiar de la sine? Am stăbătut aproape o jumătate de veac de sistem comunism, sistem care ne-a degradat…atât de rău! Ca noutate, pentru unii acum, de exemplu, ar fi faptul că în democraţie nu funcţionează ”planul cincinal” ci un ”plan secular”, deci, trebuie să fim extrem de atenţi cu viitorul îndepărtat. Celebrul muncitor stahanovist e depăşit de cel workaholic doar pentru simplul motiv că îţi poţi permite dreptul de a fi dependent, de orice.
Putem alege şi ăsta este lucrul cel mai important.
Personal, eu mulţumesc democraţiei şi în primul rând îi mulţumesc pentru faptul că mă simt, gândesc şi sunt liberă de orice fel de încorsetări. Cât despre cei care mulţumesc comunismului, ar trebui să fie la fel de voluntari în mulţumiri, şi în ceea ce privesc caracteristicile de bază ale vechiului sistem- frica, frustrarea, dezamăgirea, umilinţa, violenţa, tortura, durerea etc..
"Să mulţumim comunismului pentru apartamentul de la etajul patru, pentru locul de muncă din fabrică, pentru stagiul militar obligatoriu, pentru faptul că l-am desfiinţat pe Dumnezeu (fiecare nomenclaturis e un (D)zeu). Mai mulţumim pentru faptul că mă pot uita la televizor pe două canale, în care apar tot EI, şi asta doar când e curent. Mai mulţumesc comunismului pentru frigul din locuinţă, pentru cozile interminabile de la alimentele raţionalizate în ultimul timp (dar e bine, doar în ultimul timp), pentru porţia de sapă de la colectiv, şi pentru celălalt membru al familiei noastre, securistul cu ochi albaştrii.
De asemenea, mai mulţumesc comunismului pentru toate femeile care au fost silite să avorteze într-o vreme în care nu era permis acest lucru, iar „condiţiile de vis”, în care făceau această faptă, erau chiar abjecte şi duceau la ” n” decese. Îi mai muţumesc comunismului pentru toţi intelectualii morţi în închisori, în care aveau drept prieteni şobolanii şi paianjenii, pentru familiile destrămate, pentru necazul mamelor şi pentru lacrimile copiilor.
Gratitudine maximă comunismului pentru Cântarea României, pentru anchete în miez de noapte, izolări, deportări, naţionalizări, pentru că aţi distrus spiritul interbelic, pentru reeducări, pentru studenţii omorâţi, pentru faptul că i-aţi demascat pe, aşa-zişi, exploatatori şi moşieri.
Doamne, dar pentru câte lucruri trebuie să mulţumim comunismului?! Dar stai, Doamne, tu de fapt nu exişti. Pentru comunişti există doar Marii Înţelepţi: Marx, Eangels, Lenin, Stalin şi Ceauşescu. Uf, ce gafă monumentală era să fac, poate în noaptea asta ajung la Sighet, Aiud ori Ploieşti"!
Cel mai important lucru e acela că, trebuie să mulţumim comunismului, deoarece, totuşi greu, sa dus. Ştiu, unu’ ca Iliescu, nici acum nu e resemnat!. Şi mai mult, decât atât, (se)duce în continuare! Iar restul e deja istorie...
PS: Acest text chiar nu a fost scris ca un pamflet, aşa că, luaţi-l ca atare!
Text scris la 23 iulie 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu