Cât de uşor ne este fiecăruia dintre noi, să cădem în extreme... Că firea omenească e slabă, se ştie de la Adam şi Eva încoace, că de multe ori nu ne zbatem să scăpăm de răul din noi, o ştim iarăşi fiecare, destul de bine. Ori, locul în care ajungem mai des, sau mai rar pentru a ni se face legătura directă cu Dumnezeu, este Biserica, mijlocul este preotul.
În ultimul timp, am văzut pe ecranele televizoarelor scandaluri monstruoase în care au fost implicaţi preoţi. Asemenea scandaluri şochează opinia publică. Să nu uităm că Biserica se află pe primul loc, ca instituţie privind încrederea românilor. Nu Parlamentul, nu Guvernul, nu Serviciile Secrete, ci Biserica.
Cazul călugărului de la Mănăstirea Căldăruşani, diversele probleme pe care preoţii, unii dintre ei înalte feţe bisericeşti, le au cu CNSAS-ul (vezi cazul ÎPS Pimen de la Suceava, ÎPS Andrei de la Alba, sau chiar al fostului Prefericit, Teoctist, care iarăşi a fost supus unor zvonuri de fost colaborator al Securităţii), fac din Biserică şi din preoţi o tagmă vulnerabilă.
Lucrurile nu sunt întodeauna, de fapt, cam niciodată, doar albe sau doar negre.
Nu merg foarte des pe la biserică, nu mă spovedesc, nu ţin post decât în Vinerea Mare şi în Ajunul Crăciunului (şi poate, repet poate încă în 2-3 dăţi) dar cred că sunt totuşi un creştin.. bun sau rău, asta nu ştiu. Am trecut în perioada liceului, şi prin cealaltă faţetă, adică posturi, spovedanie, ritualuri etc.. În facultate însă, am avut parte de foarte multă istorie a bisericii şi istorie a Evului Mediu, moment în care mi-am dat seama că, de fapt, mult din ce crezusem eu, nu era ce credeam. Jocul se baza pe politica dusă de diferiţi monarhi şi Papi în perioada Evului Mediu.
Cursuri precum "Regalitate versus papalitate", au fost genul de cursuri, în care descopeream că totul era o luptă pentru putere. Inclusiv simbolurile regale precum purpura, inelul, sceptru, au fost preluate de către preoţi (vezi şi în prezent, cazul Papei şi al Preafericitului).
Un profesor din facultate, dl I. Andriţoiu (fie-i ţărâna uşoară), ţin minte ne zicea, că Biserica Ortodoxă nu a mai suferit nici o reformă din perioada Imperiului Bizantin, în contrapondere Biserica Catalică a avut, totuşi, parte în secolul al XVI-lea de o perioadă de reformă, cea mai celebră fiind cea a lui Martin Luther.
Apropo de M. Luther, acesta, preot fiind, a plecat la Vatican ca să-l găsească pe Dumnezeu. Ajuns în Cetatea Papilor, a găsit desfrâu, debandadă... şi nici urmă de Dumnezeu, de aici a început revolta lui (vezi o carte foarte interesantă scrisă de un istoric francez, Lucien Lefebvre- Martin Luther, un destin).
Credinţa şi manifestarea acesteia, ţine de fiecare dintre noi, dar sper ca să depăşim ca mod de gândire perioada Evului Mediu, să trecem peste teoriile fataliste ale milenarismului (cele legate de sfârşitul lumii. În anul 1000 se credea că atunci se va sfârşi lumea, în anul 2000 am crezut că atunci se va sfârşi lumea,...speculaţii), şi mai mult decât orice, conştiienţi fiind că ispitele sunt mari în lumea în care trăim, trebuie să ne apropiem de Dumnezeu, nu de cutume şi nu trebuie nici să cădem în judecăţi superficiale.
Dumnezeu, lumea, oamenii, Biserica şi preoţii sunt un tot unitar, iar cui i se dă mult, i se cere şi mai mult, aşa că la drept vorbind, nu mă interesează nici că Andreicuţ a turnat la Securitate, nici că nu ştiu ce călugăr e homosexual, vor plăti cu vârf şi îndesat la Judecata Supremă dacă sunt vinovaţi. Atenţia noastră ar trebui să fie îndreptată doar asupra noastră.
Părerea mea este că nici nu trebuie să fim bisericoşi, trebuie să fim credicioşi!
În concluzie, ultimele scandaluri dăunează asupra Bisericii, cei în drept să o facă, ar trebui să ia măsuri împotriva celor ce sunt găsiţi vinovaţi, de asemenea, atât Biserica Ortodoxă (română , sârbă, rusă, bulgară etc) cât şi cea Catolică ar trebui să recurgă la unele reforme care să nu se finalizeze în sciziuni, aşa cum a fost cazul în Istorie, şi trebuie să se implice, poate, mai mult, în problemele sociale ale oamenilor. A fi un balon de săpun izolat, a nu te apropia la modul sensibil de nevoile omului, şi a mai fi şi prins în diferite învârteli, nu face bine, din contră.
În ultimul timp, am văzut pe ecranele televizoarelor scandaluri monstruoase în care au fost implicaţi preoţi. Asemenea scandaluri şochează opinia publică. Să nu uităm că Biserica se află pe primul loc, ca instituţie privind încrederea românilor. Nu Parlamentul, nu Guvernul, nu Serviciile Secrete, ci Biserica.
Cazul călugărului de la Mănăstirea Căldăruşani, diversele probleme pe care preoţii, unii dintre ei înalte feţe bisericeşti, le au cu CNSAS-ul (vezi cazul ÎPS Pimen de la Suceava, ÎPS Andrei de la Alba, sau chiar al fostului Prefericit, Teoctist, care iarăşi a fost supus unor zvonuri de fost colaborator al Securităţii), fac din Biserică şi din preoţi o tagmă vulnerabilă.
Lucrurile nu sunt întodeauna, de fapt, cam niciodată, doar albe sau doar negre.
Nu merg foarte des pe la biserică, nu mă spovedesc, nu ţin post decât în Vinerea Mare şi în Ajunul Crăciunului (şi poate, repet poate încă în 2-3 dăţi) dar cred că sunt totuşi un creştin.. bun sau rău, asta nu ştiu. Am trecut în perioada liceului, şi prin cealaltă faţetă, adică posturi, spovedanie, ritualuri etc.. În facultate însă, am avut parte de foarte multă istorie a bisericii şi istorie a Evului Mediu, moment în care mi-am dat seama că, de fapt, mult din ce crezusem eu, nu era ce credeam. Jocul se baza pe politica dusă de diferiţi monarhi şi Papi în perioada Evului Mediu.
Cursuri precum "Regalitate versus papalitate", au fost genul de cursuri, în care descopeream că totul era o luptă pentru putere. Inclusiv simbolurile regale precum purpura, inelul, sceptru, au fost preluate de către preoţi (vezi şi în prezent, cazul Papei şi al Preafericitului).
Un profesor din facultate, dl I. Andriţoiu (fie-i ţărâna uşoară), ţin minte ne zicea, că Biserica Ortodoxă nu a mai suferit nici o reformă din perioada Imperiului Bizantin, în contrapondere Biserica Catalică a avut, totuşi, parte în secolul al XVI-lea de o perioadă de reformă, cea mai celebră fiind cea a lui Martin Luther.
Apropo de M. Luther, acesta, preot fiind, a plecat la Vatican ca să-l găsească pe Dumnezeu. Ajuns în Cetatea Papilor, a găsit desfrâu, debandadă... şi nici urmă de Dumnezeu, de aici a început revolta lui (vezi o carte foarte interesantă scrisă de un istoric francez, Lucien Lefebvre- Martin Luther, un destin).
Credinţa şi manifestarea acesteia, ţine de fiecare dintre noi, dar sper ca să depăşim ca mod de gândire perioada Evului Mediu, să trecem peste teoriile fataliste ale milenarismului (cele legate de sfârşitul lumii. În anul 1000 se credea că atunci se va sfârşi lumea, în anul 2000 am crezut că atunci se va sfârşi lumea,...speculaţii), şi mai mult decât orice, conştiienţi fiind că ispitele sunt mari în lumea în care trăim, trebuie să ne apropiem de Dumnezeu, nu de cutume şi nu trebuie nici să cădem în judecăţi superficiale.
Dumnezeu, lumea, oamenii, Biserica şi preoţii sunt un tot unitar, iar cui i se dă mult, i se cere şi mai mult, aşa că la drept vorbind, nu mă interesează nici că Andreicuţ a turnat la Securitate, nici că nu ştiu ce călugăr e homosexual, vor plăti cu vârf şi îndesat la Judecata Supremă dacă sunt vinovaţi. Atenţia noastră ar trebui să fie îndreptată doar asupra noastră.
Părerea mea este că nici nu trebuie să fim bisericoşi, trebuie să fim credicioşi!
În concluzie, ultimele scandaluri dăunează asupra Bisericii, cei în drept să o facă, ar trebui să ia măsuri împotriva celor ce sunt găsiţi vinovaţi, de asemenea, atât Biserica Ortodoxă (română , sârbă, rusă, bulgară etc) cât şi cea Catolică ar trebui să recurgă la unele reforme care să nu se finalizeze în sciziuni, aşa cum a fost cazul în Istorie, şi trebuie să se implice, poate, mai mult, în problemele sociale ale oamenilor. A fi un balon de săpun izolat, a nu te apropia la modul sensibil de nevoile omului, şi a mai fi şi prins în diferite învârteli, nu face bine, din contră.
