Am mai zis-o şi o repet: nu sunt o fire prea bisericoasă dar fiecare avem o latură religioasă. Eliade zicea că orice suflet pe lumea asta are o doză destul de mare de religiozitate. Doza variază de la om la om. Deci, nu sunt bisericoasă dar mă consider un om credincios, e o diferenţă...Nu asta e problema acum. Acum, e vorba despre altceva.
Tocmai mi-a spus cineva că în această dimineaţă a murit părintele Teofil Paraian. Veste cât se poate de tristă.
Ţineam la el şi am avut ocazia, şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta, să îl ascult pe părinte de vreo câteva ori la Alba Iulia. Ce să zic: multă credinţă, un suflet de om cumsecade, un veşnic zâmbet pe chip, umor fin dar şi autoritate-un preot atipic care avea o priză enormă la tineri.
Două lucruri mi-au rămas în minte despre dânsul: părul şi barba albe ca neaua (un alb impecabil) şi cureaua cu care se îngingea peste brâu (era un lucru care parcă îl făcea să pară luptător). Dacă ar fi să mi-l imaginez pe Dumnezeu, pe un înger bun sau chiar pe Moş Crăciun, cred că l-aş asemăna cu părintele Teofil. Iar el, nu cred să se supere, doar ar zâmbi...
A slujit la Sâmbăta de Sus, în judeţul Braşov- Mănăstirea Brâncoveanu şi era orb din naştere. Ţin minte că prima dată când am fost la o conferinţă de-a părintelui, mă tot întrebam de ce ţine capul plecat? Mi-a spus cineva: - E orb. Hm, păi...uimire. Mie nu-mi părea. De fapt, omul acesta nu a văzut în viaţa lui din punct de vedere medical, dar vedea sufletul-sufletele, putere incredibilă...
Ar mai fi de spus doar: Dumnezeu să-l odihnească în pace! A fost un om bun şi blând care de multe ori a încercat prin rugăciuni, conferinţe şi liturghii să ne mângâie viaţa. Şi a reuşit...
PS: Alte informaţii aici şi aici
Tocmai mi-a spus cineva că în această dimineaţă a murit părintele Teofil Paraian. Veste cât se poate de tristă.
Ţineam la el şi am avut ocazia, şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta, să îl ascult pe părinte de vreo câteva ori la Alba Iulia. Ce să zic: multă credinţă, un suflet de om cumsecade, un veşnic zâmbet pe chip, umor fin dar şi autoritate-un preot atipic care avea o priză enormă la tineri.
Două lucruri mi-au rămas în minte despre dânsul: părul şi barba albe ca neaua (un alb impecabil) şi cureaua cu care se îngingea peste brâu (era un lucru care parcă îl făcea să pară luptător). Dacă ar fi să mi-l imaginez pe Dumnezeu, pe un înger bun sau chiar pe Moş Crăciun, cred că l-aş asemăna cu părintele Teofil. Iar el, nu cred să se supere, doar ar zâmbi...
A slujit la Sâmbăta de Sus, în judeţul Braşov- Mănăstirea Brâncoveanu şi era orb din naştere. Ţin minte că prima dată când am fost la o conferinţă de-a părintelui, mă tot întrebam de ce ţine capul plecat? Mi-a spus cineva: - E orb. Hm, păi...uimire. Mie nu-mi părea. De fapt, omul acesta nu a văzut în viaţa lui din punct de vedere medical, dar vedea sufletul-sufletele, putere incredibilă...
Ar mai fi de spus doar: Dumnezeu să-l odihnească în pace! A fost un om bun şi blând care de multe ori a încercat prin rugăciuni, conferinţe şi liturghii să ne mângâie viaţa. Şi a reuşit...
PS: Alte informaţii aici şi aici
